Întâlnire cu Dumnezeu.

Mă deplasam alene către o un bar din centrul istoric al oraşului, benoclându-mă la clădirile din jurul meu ca o maimuţă la o grămadă de femei gonflabile.
Trebuia să mă întâlnesc cu o bună prietenă, cea mai interesantă din câţi aveam. Eram...conectate, ca să zic aşa. Odată, când eram foarte plictisită şi aş fi avut chef să alerg nudă prin oraş în timp ce aş fi strigat ”Puricii vor cuceri lumeaaaa!!!!”, mi-a schimbat cu formbidabil fler programul şi m-a cărat să bem o bere.

Şi uite că am ajuns eu la locul stabilit, asta după ce m-am rătăcit de vreo câteva ori. De fapt, rătăcit e prea serios spus. Nu mă rătăceam, decât dacă eram prea drogată să-mi mai recunosc oraşul. Vroiam doar să pierd vremea, pentru că ajunsesem şi eu odată, mult prea devreme şi nu trebuia să-mi stric reputaţia de ”Marele Întârziat” al capitalei sau al planetei, mai bine spus. Dar m-am plictisit şi de această activitate mult prea repede. Ce să-i faci? Rătăcitul e fun, numai când e pe bune, altfel e doar un teatru prost făcut. Oh, Romulus!...Roma?....Romică?....Cum naiba îl chema p-ăla de era îndrăgostit de aia, care în final s-au omorât nereciproc? Ăla mă, de a fost scris de Shake-spirt? Răspunsul ar fi ceva de genul: ”Afară, inculţii ‘reacu!” Cam aşa e şi cu rătăcitul.

Până la urmă m-am postat în faţa barului, dar n-am apucat să intru. Motivul? Nu eram fantomă să trec printr-o uşă încuiată, sau în orice caz nu eram nici şmangleor care face magie cu încuietorile clădirilor. Magie sau nu, spirit sau nu, ideea e că barul încă nu se deschisese, iar eu stăteam ca boul la poarta Raiului aşteptând mântuirea. (De m-ai face taur, Doamneee! )
Aşa că mi-am găsit o bordură nu prea moale şi nici prea comodă în apropierea barului şi mi-am pus în gând să îmi torturez posteriorul pe ea, cât timp o să mă stafidesc la soare, aşteptându-mi prietena.

Mi-am desfăcut pachetul de ţigări ce tocmai îl cumpărasem din pelerinajul meu nespiritual şi m-am uitat cu nesaţ la ţigări. Pe care s-o aleg? Ei bine, una din ele parcă şi-a fluturat filtrul la mine, încercând să spună, în concepţia mea de om instabil psihic, că ar vrea să fie fumată. Cine n-ar vrea? I-am făcut pe plac şi am scos-o cu delicateţe din pachet. La fel de delicat am introdus-o în gură şi am aprins-o. Totul cu delicateţe, aşa cum merita o ţigare ca ea.

Din senin a apărut o umbră în partea mea dreaptă şi mi-a obstrucţionat(slavă cerului cu CSI, că mai câştig şi eu cultură...hăhăhă) vederea la Soare. Asta e! Mă bronzam ca tractoriştii, sau ca artiştii wanabees: partea stângă-african, partea dreaptă-lapte bătut. Dar totuşi m-a cuprins o frenezie nemaipomenită să aflu ce apăruse de nu mai putea domnu’ Soare să mă ardă, să mă împuţească, să mă transforme în cenuşă total. Nu eram curioasă...dar totuşi!!!!!
Zis şi făcut. Mi-am sucit capul la 90 de grade şi am observat lumea. Era blond, schilod şi cam palid, cu un zâmbet ciudat pe faţă. Arăta ca un leucemic optimist. Ce lume ciudată! Zic lume, pentru că ochii lui aveau pământul închis în ei. Cu ape, munţi, deşerturi, oameni, boscheţi, cana mea de pe birou şi tot aşa.... Nu puteam să determin exact culoarea ochilor lui. Cred că avea toate culorile existente, chiar şi unele nedescoperite încă. Să fie acela un căcăniu în dungi? Sau un roz turbat? Ah, stai că văd o fucsia! Pe lângă ochii absolut neinteresanţi- ce mama măsii, că toţi avem vernil pe retină, nu?- ceea ce te uimea mai mult, era neonul din părul lui. Adică, avea Soarele în spate, dar părul lui strălucea de zece ori mai mult. Ca şi cum ar fi acaparat toată lumina existentă în podoaba capilară. Era în lumina unui reflector solar. Parcă şi jeanşii ponosiţi şi hanoracul albastru cu alb, transmiteau lumină. Erau două posibilităţi: ori era robot cu funcţie de reflector, ori era Luna deghizată în adolescent junkie. Dar totuşi, lumina ce venea de la el, sau înspre el- părea că arde – nu mă încălzea mai mult decât mă cocea Soarele, ba chiar parcă era mai răcoare. Totuşi, cred că era reflector cu funcţii refrigorifice incorporate. Cool de cool!

S-a aşezat lângă mine, pe aceeaşi bordură comfortabilă, la o distanţă sigură ca să nu încep să urlu: ”Viooool!(....nu săriţi, că-i place!...lui, că eu sunt făptaşul!). Că veni vorba de viol, nu pot să precizez dacă era drăguţ sau nu. Adică, era îmbrăcat ca un rebel relaxat, cu tenişi uşor ponosiţi în picioare, însă cu nimic special ca să atragă atenţia. Nici un pierce pe undeva, sau cel puţin pe nicăieri unde se poate observa atunci când ai textila pe tine, nici un tatuaj, nada. Era un adolescent comun, dar totuşi faţa nu îi era comună. Se vroia comună, dar parcă nu-i reuşea. Încă rămân la ideea că era un robot reflectorizant refrigorific ce încerca să se integreze în societate, dar încă nu reuşise să-şi suprime calităţile neobişnuite. Faţa era bine proporţionată: nas relativ lung şi ascuţit, buza de jos mai mare şi mai pufoasă decât cea de sus, sprâncene groase, dar scurte, cu o mică cicatrice deasupra sprâncenei drepte. Ceva normal, ceva obişnuit, nici drăguţ, nici urât. Mergea de un cico şi o pungă de pufuleţi. Însă ochii, postura, privirea intrigantă, îţi spunea că merita o cină pe Lună. Şi astea le-am observat în privirea fugitivă de două secunde asupra lui şi adăugând şi benoclările pe furiş, tipice unui obsedat libidinos, ce i le-am acordat, în timp ce mă prefăceam că fumez admirând un tomberon din faţa mea.

La un moment dat, plictisită să mă tot ascund ca un sociopat perfid, l-am privit direct, aparent neinteresată, ca şi cum mă uitam spre prietena mea, ce nu venea din partea aia. El mă privea fără teamă şi cred că o făcuse de la început, cu un zâmbet binevoitor şi curios. Era un psihopat mai tupeist ca mine. Eu mă deghizam în măşti inocente, el dezvăluia intenţia fără frică. Mă întrebam care dintre noi, era mai penibil. Acel gând a dispărut brusc, când i-am întâlnit privirea intrigantă. Parcă s-au aprins în jurul meu milioane de becuri. La naiba cu ochii ăia! Zici că eram vedeta lumii. Parcă fiecare om se holba la mine ca la un exemplar ciudat, abia descoperit. Dar pe lângă oameni să adăugăm şi animale, insecte, flori....absolut tot. Până şi praful de nisip parcă căsca atomii la mine.

I-am întins pachetul cu ţigări, nu din bunătate-ţigările sunt scumpe, nene- sau din dorinţa de a mă băga în seamă, ci pentru că încercam să fac să dispară emoţia şi penibilitatea ce mă îneca ori de câte ori aveam mai multă atenţie decât doream, aspra mea. Nu sunt star material.
- Vrei cancer?

El şi-a concentrat atenţia asupra ţigărilor, şi parcă acesta a înviat în mâna mea. Mă aşteptam în orice secundă să-l văd că o ia la fugă vesel, pe stradă. Dar pachetul a rămas nemişcat, chiar şi atunci când el a luat o ţigare din el.
I-am întins bricheta, dar mi-a făcut semn că nu are nevoie. Cât timp am băgat eu bricheta, înapoi în geantă(nu mai mult de 3 secunde), ţigarea lui scotea deja fum. Nu ţin minte să o fi băgat măcar în gură, dar păi să o aprindă.
Am evitat să mă holbez la el, ca la un extraterestru şi am adoptat o poziţie de filozof. Adică, cu picioarele încrucişate, cocoşată şi o mutră de parcă ceva pute şi e ataşat de mine.

- De ce fumezi?
Vocea lui era calmă, subţire la început, dar parcă spre sfârşitul frazei se îngroşa, cu tente de preot în ea. Parcă ţinea o slujbă şi cânta ”Capra cu trei iezi” în acelaşi timp, atunci când vorbea. Wow!

- De plăcere...
- Îţi place cancerul?
Mă privea amuzat şi mă intimida. Eram parcă pentru el, un mic şoricel alergând nebuneşte pe o roată, într-o cuşcă, cu mulţi ciudaţi albi care mă privesc insistent. E şi asta un fel de vedetism.

- Îmi place tutunul, îmi oferă o doză de fericire, cancerul e doar un risc ce vine cu el...Văd că şi tu fumezi....
- Tu mi-ai oferit....nu puteam să refuz...
- Dacă eu îţi ofer o grenadă pe post de cină, tu accepţi?
Nu mi-a răspuns, dar parcă acum îmi zâmbea cu tot corpul.

- Ce culoare au ochii tăi?
Nu m-am putut abţine să nu întreb. Ochii ăia îţi furau toată atenţia ca un magnet puternic. Parcă văd cum îmi fugea proteza imaginară din gură, către moaca lui. Mi-am adus aminte brusc, că am două plombe de fier în gură, aşa că am băgat repede o ţigare cică pe post de baricadă.

- Ce culoare vrei tu să fie...
- Asta a sunat a frază de agăţat, cocalar style. Hai, că poţi mai mult de atât! Spre exemplu: ”ochii tăi adânci ca două cavouri părăsite...”
- Am ochii pe post de cimitir?
Nu doar atât, aş fi răspuns, dar nu vroiam să sperii bietul specimen bizar aşa că i-am zâmbit inocent şi am chicotit la fel de maimuţesc pe cât posibil puteam. Şi puteam foarte mult.

- Ştii...eşti aici, acum...să mă înveţi ceva. Nu e o coincidenţă că ai apărut aici, şi te-ai aşezat lângă mine....
Nu ştiu ce demon ponosit m-a posedat să zic cuvintele astea, dar aşa suna filozofia mea de viaţă. Filozofia unui cocoşat încruntat.
- Asta e frază de agăţat?
Am izbucnit în râs, jumătate chiar foarte amuzată, jumătate doritoare să-i ard părul ăla deja aprins, pentru că îşi bătea joc de ceva foarte important pentru mine.

- Oamenii sunt bizari....stau mereu şi-şi spun: ”o să apară cineva şi o să mă înveţe ceva, o să-mi ofere cineva altceva, cineva o să mă ajute” şi tot aşa. Nu ştiu că ei sunt şi milă şi iubire şi răutate. Au tot ce trebuie. Sunt Dumnezeul vieţii lor şi niciunul nu se comportă ca şi cum ar ştii asta. Toţi cred că trebuie să primească de la altcineva, cineva mai puternic. Dar nu există cineva mai puternic, ei sunt Puterea. Sunt proprii lor diavoli şi proprii lor sfinţi.
Chiar m-a uimit. Dacă nu stăteam deja pe trotuar aş fi căzut pe el, brusc şi deloc suav.

- Dar, ei îşi urmăresc propriul drum şi asta constă în a învăţa, în a ştii să găseşti răspunsuri la întrebări puse la momente potrivite.
- Întradevăr şi totuşi nici chiar aşa. Întrebările şi le fabrică singuri, răspunsurile si le aleg singuri. Pentru orice întrebare există multe răspunsuri, ei aleg pe cea pe care o consideră potrivită drumului lor. Fiecare om îşi poat trăi viaţa cum doreşte.
- Spune-le asta celor care s-au născut retardaţi, sau copiilor care au leucemie şi mai au câteva luni de trăit. Ei cum îşi trăiesc viaţa, nu Dumnezeu i-a făcut aşa?
- Dar tu, care chemi cancerul de bunăvoie în tine, deşi te-ai născut sănătoasă?

Asta mi-a închis gura automat. L-am privit îndelung şi am observat abia acum, că ţigarea era încă aprinsă în mâna lui dreaptă, în aceeaşi poziţie, fără să o ducă la buze, fără să se consume chiar şi singură.
- Ţigarea ta....
El zâmbi şi o ridică în lumină. Arăta ca un trofeu incadescent, fumegător şi împuţit.

- Viaţa este ca ţigarea asta...se fumează şi se fumează până ajunge la filtru şi apoi este aruncată, fără a-şi mai aminti cineva vreodată de ea. Nimeni nu se întreabă că mai poate fi o ţigare ataşată de ea, la capătul filtrului. O ţigare mai greu de aprins, dar mai uşor de fumat şi cu riscuri mai plăcute. Toţi fumează ţigarea, zdrobesc filtrul sub pantof, dar nimeni nu e curios să observe dacă, poate, în partea cealaltă iese fum. E o chestie de perspectivă.

Mă uitam la el ca la o icoană ce plânge de una singură, fără să plouă afară şi fără să fie acoperişul rupt.
Dintr-o dată părul lui parcă luci mai tare şi eu parcă m-am absorbit în el, dornică de a arde în răcoare.
- Şi eu mă distrez, privindu-vă cum fumaţi disperaţi tot felul de ţigări. Cancer sau nemurie? Ce să fie?

M-am trezit parcă dintr-un somn lung. Stăteam cu capul pe spate, întinsă pe trotuar şi aşteptând să-mi plouă-n gură. Am sărit în picioare de parcă aş fi fost atinsă cu un fier încins şi am descoperit că aveam toate lucrurile cu mine. Nu-mi lipsea nimic, poate doar sângele rece, pentru că mă apuca o ruşinare gravă, văzând toate feţele de pupeze cu steroizi ce se zgâiau la mine.
- Ce faci, Mina, tragi un somn de frumuseţe?
Ignorând tiradele sarcastice ale prietenei mele, cum că mă simţeam ca la mine acasă şi m-am relaxat pe un trotuar autentic românesc, am hotărât să cercetez patul temporar ce-l avusesem , întrebându-mă unde dispăruse ciudatul meu amic reflector.
Pe trotuar, aproape de locul unde parcasem eu , fără să-mi dau seama cum, când şi de ce, am descoperit o ţigare abia începută. Filtrul îi lipsea...
Am început să râd şi mi-am tras tovarăşa ce mă privea de parcă mi-ar fi crescut ace pe faţă, în bar. Nu trebuia să aflu nici un răspuns acolo, ci vroiam să mă îmbăt.