SCÂRBĂ MICĂ

Andrew Davidson- Gargui

2009-12-08T20:18:00.003+02:00

" A existat un scurt moment de imponderabilitate: punctul de balans dintre aer şi pământ, mocirlă şi rai. Ce ciudat, gândeam, cât de aievea momentului dintre somn şi adormire, când totul e suprareal de frumus şi nimic nu e corporal. Cât de aievea plutirii spre împlinire. Dar, aşa cum se întâmplă deseori în acel răstimp, dintre existenţa în lume şi topirea în vis, acel moment de răscruce s'a sfârşit cu o brutală trosnitură, întru luciditate.
Prăbuşirea unei maşini pare să dureze o veşnicie, existând întotdeauna un moment în care crezi că poţi corecta eroarea. Da, gândeşti tu, e adevărat că plonjez pe versantul abrupt al muntelui într'o maşină care cântăreşte aproximativ o mie cinci sute de kilograme. E adevărat că nu sunt decât 100 de metri până la fundul prăpastiei. Dar sunt sigur că dacă trag foarte tare de volan într'o parte totul va fi okay.
După ce ai tras puternic de volan şi ai realizat că nu e relevant, te podideşte următorul gând foarte clar, foarte pur: oh futu'i. Pentru un moment superb atingi acel sublim în urmărirea căruia filosofii orientali îşi petrc întreaga viaţă. Dar după acest moment de transcendenţă mintea devine un supercomputer capabil să calculeze rotaţiile maşinii, multiplicând rezultatul cu viteza căderii şi unghiul de picaj, ţinând cont de legile mişcării newtoniene, ca într'o fracţiune de secundă să tragi concluzia panicată conform căreia: asta o să doară ca dracu'.
Maşina prinde viteză în cădere, plonjând vertiginos. Brusc ipoteza ta se dovedeşte corectă: doare într'adevăr, al naibii de rău. Creierul cataloghează diferitele senzaţii. Răsturnarea cu fundul în sus, dezorientarea aiuritoare şi scâşnetele maşinii executând mişcările unei yoga a păcătoşilor. Metalul se turteşte, zdrobindu'ţi coastele. Miroase a răutate diavolească, o furcă'n fundul tău şi gust de sulf în gură. Bastardu'i acolo, fireşte, nu te îndoi. "

Undisclosed desire...

2009-12-04T14:26:00.002+02:00

I know you've suffered
But I don't want you to hide
It's cold and loveless
I won't let you be denied

Soothing
I'll make you feel pure
Trust me
You can be sure

I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognise your beauty's not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart

You trick your lovers
That you're wicked and divine
You may be a sinner
But your innocence is mine

Please me
Show me how it's done
Tease me
You are the one

I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognise your beauty's not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart

The choices I make...the people I brake...the hearts I take....

Cine sunt eu?

2009-10-13T17:21:00.004+03:00

~Sunt omul banal, care trece pe lânga tine cu o privire amuzata si usor ironica.

~Sunt cersetorul din tramvai care se jeleste taraganat si umil pentru câtiva bani pretinzând ca îsi ia pâine, având în cap miros de verde si glas de nicotina.

~Sunt copilul care îsi trage febril mama de mâna încercând sa o determine sa'i cumpere o jucarie pe care mâine o va arunca în colt pentru alta noua.

~Sunt violatorul în serie ce urmareste lacom o pitipoanca 'roza' si pufoasa, pândind momentul când o va trage într'un boschete si îi va colora rozeta în roz-rosu.

~Sunt bolnavul de leucemie ce priveste pe geamul unui spital jegos, doi doctori râzând cu pofta la o femeie ce'si jeleste sotul mort.

~Sunt prostituata de pe centura ce atrage camionagii împutiti cu voce fermecatoare si corp de sinuos de reptila, asteptând cu nerabdare sa'l penetreze cu SIDA.

~Sunt virgina inocenta ce are în cap numai obscenitate si pervers.

~Sunt femeia de serviciu ce matura scari de bloc cu zece copii acasa si un sot betiv ce o bate zilnic.

~Sunt omul carismatic si popular ce are acasa inimile victimelor închise în borcan si zeci de mate agatate pe perete.

~Sunt nebunul îmbracat în camasa de forta, vorbind în zeci de limbi simultan si nestiind rolul unei furculite.

~Sunt cocalarul burtos ce asculta Guta la dublu maxim în timpul unei slujbe religioase.

~Sunt preotul pios ce vorbeste despre Dumnezeu, care atunci când e singur face laba urmarind doi baietei de 5 ani atingându'se lasciv.

~Sunt politicianul binevoitor ce fura din pensia unei batrâne cu Parkinson, ce repeta "Da" de o suta de ori pe minut.

~Sunt prietenul care te sapa cu sfaturi bine intentionate si cuvinte fals aruncate.

~Sunt tânarul cuceritor ce'si invita prietena la suc pe banii luati dupa ce s-a prostituat la un negru gay.

~Sunt boracul ce umbla în haita care se baga înseama cu cuvinte gen: "Arata'mi si mie la ce asculti muzica."

~Sunt geniul cercetator ce sta zile întregi închis în laborator pentru a descoperi o minune, pentru care un tip grandoman cu limba de sarpe va lua premiul Nobel mai târziu.

~Sunt pokemonul obsedat ce se da mare filozof si ataca orice persoana care a avut contact cu motivul obsesiei lui, apelând la jocuri puerile.

~Sunt geniul wannabee în care se ascunde un copil ratat.

~Sunt circopiticul comic cu mii si mii de fete.

~Sunt pepene si ciuperci si shnitzel de vinete si zâmbetul oamenilor.

~Sunt carti si chimie si manga.

~Sunt vicii si inocenta.

~Sunt prieten si dusman.

~Sunt plâns si orgoliu imens si distrugator.

~Sunt cerul înnorat si canicula dintr'o zi de Iulie.

~Sunt tânara ce iubeste perfectiune relativa.

~Sunt demonul si îngerul unui Pamânt abstract.

~Sunt Dumnezeul vietii mele.

~Sunt ZEUL pulii mele...

Zeu + dedicaţie/Eu=Iertare...

2009-08-11T09:14:00.003+03:00

Sugarcult - "Counting Stars"

Hey, I wanna crawl out of my skin
Apologize for all my sins
All the things I should have said to you
Hey, I can't make it go away
Over and over in my brain again
All the things I should have said to you

[Chorus]
Counting stars wishing I was okay
Crashing down was my biggest mistake
I never ever ever meant to hurt you
I only did what I had to
Counting stars again

Hey, I'll take this day by day by day
Under the covers I'm okay I guess
Lost assure that I feel small

[Chorus]

Counting stars again
Counting stars again
Counting stars again
Counting stars again
Counting stars again

Întâlnire cu Dumnezeu.

2009-08-10T00:03:00.002+03:00

Mă deplasam alene către o un bar din centrul istoric al oraşului, benoclându-mă la clădirile din jurul meu ca o maimuţă la o grămadă de femei gonflabile.
Trebuia să mă întâlnesc cu o bună prietenă, cea mai interesantă din câţi aveam. Eram...conectate, ca să zic aşa. Odată, când eram foarte plictisită şi aş fi avut chef să alerg nudă prin oraş în timp ce aş fi strigat ”Puricii vor cuceri lumeaaaa!!!!”, mi-a schimbat cu formbidabil fler programul şi m-a cărat să bem o bere.

Şi uite că am ajuns eu la locul stabilit, asta după ce m-am rătăcit de vreo câteva ori. De fapt, rătăcit e prea serios spus. Nu mă rătăceam, decât dacă eram prea drogată să-mi mai recunosc oraşul. Vroiam doar să pierd vremea, pentru că ajunsesem şi eu odată, mult prea devreme şi nu trebuia să-mi stric reputaţia de ”Marele Întârziat” al capitalei sau al planetei, mai bine spus. Dar m-am plictisit şi de această activitate mult prea repede. Ce să-i faci? Rătăcitul e fun, numai când e pe bune, altfel e doar un teatru prost făcut. Oh, Romulus!...Roma?....Romică?....Cum naiba îl chema p-ăla de era îndrăgostit de aia, care în final s-au omorât nereciproc? Ăla mă, de a fost scris de Shake-spirt? Răspunsul ar fi ceva de genul: ”Afară, inculţii ‘reacu!” Cam aşa e şi cu rătăcitul.

Până la urmă m-am postat în faţa barului, dar n-am apucat să intru. Motivul? Nu eram fantomă să trec printr-o uşă încuiată, sau în orice caz nu eram nici şmangleor care face magie cu încuietorile clădirilor. Magie sau nu, spirit sau nu, ideea e că barul încă nu se deschisese, iar eu stăteam ca boul la poarta Raiului aşteptând mântuirea. (De m-ai face taur, Doamneee! )
Aşa că mi-am găsit o bordură nu prea moale şi nici prea comodă în apropierea barului şi mi-am pus în gând să îmi torturez posteriorul pe ea, cât timp o să mă stafidesc la soare, aşteptându-mi prietena.

Mi-am desfăcut pachetul de ţigări ce tocmai îl cumpărasem din pelerinajul meu nespiritual şi m-am uitat cu nesaţ la ţigări. Pe care s-o aleg? Ei bine, una din ele parcă şi-a fluturat filtrul la mine, încercând să spună, în concepţia mea de om instabil psihic, că ar vrea să fie fumată. Cine n-ar vrea? I-am făcut pe plac şi am scos-o cu delicateţe din pachet. La fel de delicat am introdus-o în gură şi am aprins-o. Totul cu delicateţe, aşa cum merita o ţigare ca ea.

Din senin a apărut o umbră în partea mea dreaptă şi mi-a obstrucţionat(slavă cerului cu CSI, că mai câştig şi eu cultură...hăhăhă) vederea la Soare. Asta e! Mă bronzam ca tractoriştii, sau ca artiştii wanabees: partea stângă-african, partea dreaptă-lapte bătut. Dar totuşi m-a cuprins o frenezie nemaipomenită să aflu ce apăruse de nu mai putea domnu’ Soare să mă ardă, să mă împuţească, să mă transforme în cenuşă total. Nu eram curioasă...dar totuşi!!!!!
Zis şi făcut. Mi-am sucit capul la 90 de grade şi am observat lumea. Era blond, schilod şi cam palid, cu un zâmbet ciudat pe faţă. Arăta ca un leucemic optimist. Ce lume ciudată! Zic lume, pentru că ochii lui aveau pământul închis în ei. Cu ape, munţi, deşerturi, oameni, boscheţi, cana mea de pe birou şi tot aşa.... Nu puteam să determin exact culoarea ochilor lui. Cred că avea toate culorile existente, chiar şi unele nedescoperite încă. Să fie acela un căcăniu în dungi? Sau un roz turbat? Ah, stai că văd o fucsia! Pe lângă ochii absolut neinteresanţi- ce mama măsii, că toţi avem vernil pe retină, nu?- ceea ce te uimea mai mult, era neonul din părul lui. Adică, avea Soarele în spate, dar părul lui strălucea de zece ori mai mult. Ca şi cum ar fi acaparat toată lumina existentă în podoaba capilară. Era în lumina unui reflector solar. Parcă şi jeanşii ponosiţi şi hanoracul albastru cu alb, transmiteau lumină. Erau două posibilităţi: ori era robot cu funcţie de reflector, ori era Luna deghizată în adolescent junkie. Dar totuşi, lumina ce venea de la el, sau înspre el- părea că arde – nu mă încălzea mai mult decât mă cocea Soarele, ba chiar parcă era mai răcoare. Totuşi, cred că era reflector cu funcţii refrigorifice incorporate. Cool de cool!

S-a aşezat lângă mine, pe aceeaşi bordură comfortabilă, la o distanţă sigură ca să nu încep să urlu: ”Viooool!(....nu săriţi, că-i place!...lui, că eu sunt făptaşul!). Că veni vorba de viol, nu pot să precizez dacă era drăguţ sau nu. Adică, era îmbrăcat ca un rebel relaxat, cu tenişi uşor ponosiţi în picioare, însă cu nimic special ca să atragă atenţia. Nici un pierce pe undeva, sau cel puţin pe nicăieri unde se poate observa atunci când ai textila pe tine, nici un tatuaj, nada. Era un adolescent comun, dar totuşi faţa nu îi era comună. Se vroia comună, dar parcă nu-i reuşea. Încă rămân la ideea că era un robot reflectorizant refrigorific ce încerca să se integreze în societate, dar încă nu reuşise să-şi suprime calităţile neobişnuite. Faţa era bine proporţionată: nas relativ lung şi ascuţit, buza de jos mai mare şi mai pufoasă decât cea de sus, sprâncene groase, dar scurte, cu o mică cicatrice deasupra sprâncenei drepte. Ceva normal, ceva obişnuit, nici drăguţ, nici urât. Mergea de un cico şi o pungă de pufuleţi. Însă ochii, postura, privirea intrigantă, îţi spunea că merita o cină pe Lună. Şi astea le-am observat în privirea fugitivă de două secunde asupra lui şi adăugând şi benoclările pe furiş, tipice unui obsedat libidinos, ce i le-am acordat, în timp ce mă prefăceam că fumez admirând un tomberon din faţa mea.

La un moment dat, plictisită să mă tot ascund ca un sociopat perfid, l-am privit direct, aparent neinteresată, ca şi cum mă uitam spre prietena mea, ce nu venea din partea aia. El mă privea fără teamă şi cred că o făcuse de la început, cu un zâmbet binevoitor şi curios. Era un psihopat mai tupeist ca mine. Eu mă deghizam în măşti inocente, el dezvăluia intenţia fără frică. Mă întrebam care dintre noi, era mai penibil. Acel gând a dispărut brusc, când i-am întâlnit privirea intrigantă. Parcă s-au aprins în jurul meu milioane de becuri. La naiba cu ochii ăia! Zici că eram vedeta lumii. Parcă fiecare om se holba la mine ca la un exemplar ciudat, abia descoperit. Dar pe lângă oameni să adăugăm şi animale, insecte, flori....absolut tot. Până şi praful de nisip parcă căsca atomii la mine.

I-am întins pachetul cu ţigări, nu din bunătate-ţigările sunt scumpe, nene- sau din dorinţa de a mă băga în seamă, ci pentru că încercam să fac să dispară emoţia şi penibilitatea ce mă îneca ori de câte ori aveam mai multă atenţie decât doream, aspra mea. Nu sunt star material.
- Vrei cancer?

El şi-a concentrat atenţia asupra ţigărilor, şi parcă acesta a înviat în mâna mea. Mă aşteptam în orice secundă să-l văd că o ia la fugă vesel, pe stradă. Dar pachetul a rămas nemişcat, chiar şi atunci când el a luat o ţigare din el.
I-am întins bricheta, dar mi-a făcut semn că nu are nevoie. Cât timp am băgat eu bricheta, înapoi în geantă(nu mai mult de 3 secunde), ţigarea lui scotea deja fum. Nu ţin minte să o fi băgat măcar în gură, dar păi să o aprindă.
Am evitat să mă holbez la el, ca la un extraterestru şi am adoptat o poziţie de filozof. Adică, cu picioarele încrucişate, cocoşată şi o mutră de parcă ceva pute şi e ataşat de mine.

- De ce fumezi?
Vocea lui era calmă, subţire la început, dar parcă spre sfârşitul frazei se îngroşa, cu tente de preot în ea. Parcă ţinea o slujbă şi cânta ”Capra cu trei iezi” în acelaşi timp, atunci când vorbea. Wow!

- De plăcere...
- Îţi place cancerul?
Mă privea amuzat şi mă intimida. Eram parcă pentru el, un mic şoricel alergând nebuneşte pe o roată, într-o cuşcă, cu mulţi ciudaţi albi care mă privesc insistent. E şi asta un fel de vedetism.

- Îmi place tutunul, îmi oferă o doză de fericire, cancerul e doar un risc ce vine cu el...Văd că şi tu fumezi....
- Tu mi-ai oferit....nu puteam să refuz...
- Dacă eu îţi ofer o grenadă pe post de cină, tu accepţi?
Nu mi-a răspuns, dar parcă acum îmi zâmbea cu tot corpul.

- Ce culoare au ochii tăi?
Nu m-am putut abţine să nu întreb. Ochii ăia îţi furau toată atenţia ca un magnet puternic. Parcă văd cum îmi fugea proteza imaginară din gură, către moaca lui. Mi-am adus aminte brusc, că am două plombe de fier în gură, aşa că am băgat repede o ţigare cică pe post de baricadă.

- Ce culoare vrei tu să fie...
- Asta a sunat a frază de agăţat, cocalar style. Hai, că poţi mai mult de atât! Spre exemplu: ”ochii tăi adânci ca două cavouri părăsite...”
- Am ochii pe post de cimitir?
Nu doar atât, aş fi răspuns, dar nu vroiam să sperii bietul specimen bizar aşa că i-am zâmbit inocent şi am chicotit la fel de maimuţesc pe cât posibil puteam. Şi puteam foarte mult.

- Ştii...eşti aici, acum...să mă înveţi ceva. Nu e o coincidenţă că ai apărut aici, şi te-ai aşezat lângă mine....
Nu ştiu ce demon ponosit m-a posedat să zic cuvintele astea, dar aşa suna filozofia mea de viaţă. Filozofia unui cocoşat încruntat.
- Asta e frază de agăţat?
Am izbucnit în râs, jumătate chiar foarte amuzată, jumătate doritoare să-i ard părul ăla deja aprins, pentru că îşi bătea joc de ceva foarte important pentru mine.

- Oamenii sunt bizari....stau mereu şi-şi spun: ”o să apară cineva şi o să mă înveţe ceva, o să-mi ofere cineva altceva, cineva o să mă ajute” şi tot aşa. Nu ştiu că ei sunt şi milă şi iubire şi răutate. Au tot ce trebuie. Sunt Dumnezeul vieţii lor şi niciunul nu se comportă ca şi cum ar ştii asta. Toţi cred că trebuie să primească de la altcineva, cineva mai puternic. Dar nu există cineva mai puternic, ei sunt Puterea. Sunt proprii lor diavoli şi proprii lor sfinţi.
Chiar m-a uimit. Dacă nu stăteam deja pe trotuar aş fi căzut pe el, brusc şi deloc suav.

- Dar, ei îşi urmăresc propriul drum şi asta constă în a învăţa, în a ştii să găseşti răspunsuri la întrebări puse la momente potrivite.
- Întradevăr şi totuşi nici chiar aşa. Întrebările şi le fabrică singuri, răspunsurile si le aleg singuri. Pentru orice întrebare există multe răspunsuri, ei aleg pe cea pe care o consideră potrivită drumului lor. Fiecare om îşi poat trăi viaţa cum doreşte.
- Spune-le asta celor care s-au născut retardaţi, sau copiilor care au leucemie şi mai au câteva luni de trăit. Ei cum îşi trăiesc viaţa, nu Dumnezeu i-a făcut aşa?
- Dar tu, care chemi cancerul de bunăvoie în tine, deşi te-ai născut sănătoasă?

Asta mi-a închis gura automat. L-am privit îndelung şi am observat abia acum, că ţigarea era încă aprinsă în mâna lui dreaptă, în aceeaşi poziţie, fără să o ducă la buze, fără să se consume chiar şi singură.
- Ţigarea ta....
El zâmbi şi o ridică în lumină. Arăta ca un trofeu incadescent, fumegător şi împuţit.

- Viaţa este ca ţigarea asta...se fumează şi se fumează până ajunge la filtru şi apoi este aruncată, fără a-şi mai aminti cineva vreodată de ea. Nimeni nu se întreabă că mai poate fi o ţigare ataşată de ea, la capătul filtrului. O ţigare mai greu de aprins, dar mai uşor de fumat şi cu riscuri mai plăcute. Toţi fumează ţigarea, zdrobesc filtrul sub pantof, dar nimeni nu e curios să observe dacă, poate, în partea cealaltă iese fum. E o chestie de perspectivă.

Mă uitam la el ca la o icoană ce plânge de una singură, fără să plouă afară şi fără să fie acoperişul rupt.
Dintr-o dată părul lui parcă luci mai tare şi eu parcă m-am absorbit în el, dornică de a arde în răcoare.
- Şi eu mă distrez, privindu-vă cum fumaţi disperaţi tot felul de ţigări. Cancer sau nemurie? Ce să fie?

M-am trezit parcă dintr-un somn lung. Stăteam cu capul pe spate, întinsă pe trotuar şi aşteptând să-mi plouă-n gură. Am sărit în picioare de parcă aş fi fost atinsă cu un fier încins şi am descoperit că aveam toate lucrurile cu mine. Nu-mi lipsea nimic, poate doar sângele rece, pentru că mă apuca o ruşinare gravă, văzând toate feţele de pupeze cu steroizi ce se zgâiau la mine.
- Ce faci, Mina, tragi un somn de frumuseţe?
Ignorând tiradele sarcastice ale prietenei mele, cum că mă simţeam ca la mine acasă şi m-am relaxat pe un trotuar autentic românesc, am hotărât să cercetez patul temporar ce-l avusesem , întrebându-mă unde dispăruse ciudatul meu amic reflector.
Pe trotuar, aproape de locul unde parcasem eu , fără să-mi dau seama cum, când şi de ce, am descoperit o ţigare abia începută. Filtrul îi lipsea...
Am început să râd şi mi-am tras tovarăşa ce mă privea de parcă mi-ar fi crescut ace pe faţă, în bar. Nu trebuia să aflu nici un răspuns acolo, ci vroiam să mă îmbăt.

For him...

2009-08-09T14:07:00.003+03:00

The better part of me....right here...right now...

Interes

2009-08-08T22:53:00.000+03:00

Ohoho! N'am mai postat în blogul meu din...ah, da!... scrie aici din octombrie. De ce?

Păi....mi-a cam fost lene aşa, sau mai bine spus am avut alte priorităţi, decât să stau şi să arăt poate nimănui, prietenilor imaginari, teroriştilor, lui Napoleon sau lui Dumnezeu, ce îmi mai nasc mie, neuronii.

Am preferat să trăiesc puţin viaţa, să mănânc experienţă pe felii de oxigen şi să par şi eu puţin mai filozof geniu supărat pe lume, cum se practică mai nou. Toată lumea e cu: "îmi bag castravetele murat în borcan de cocalari, de manelari, de piţipoance, de politicieni, de prieteni, de nevastă, de copii, de iubit, de VIAŢĂ!!!!" Peste tot, e numai şi numai supărare.

Ce s-a întâmplat fraţilor: cu poneii roz, cu acadelele, cu zâmbetele, cu petrecerile, cu iubirea, cu speranţa, cu compasiunea, cu minunile???

Simplu. Poneii se prostituează pe bani la alţi ponei, apoi îşi scot gagicile la un suc cu banii ăia, munciţi din greu, cu sudoarea bucilor. Acadelele nu se mai consumă cu gura, se consumă cu...veselie. Toate sentimentele drăguţe sunt denumite sub formă de Interes. Peste tot, numai şi numai interes. Interesul lui Dumnezeu a fost să facă lumea, că era bored, interesul lui Eva a fost să nu se ducă singură în Iad la căldurică, interesul lumii e să se distrugă.

Eşti om, eşti interesat. Punct. Tot ce există se datorează Interesului. Chiar şi cea mai nobilă faptă este un interes, oricât de genuin ar părea. Sub orice formă de sentiment e un interes. Singura deosebire e natura interesului. Depinzând de mijloacele folosite pentru a rezolva interesul, eşti catalogat de ceilalţi la fel de interesaţi ca şi tine.

Sunt oameni care sunt interesaţi minim, rezumându-se a îşi atinge un echilibru spiritual, fără a se folosi de alţii, sau sunt oameni care sug din tine până îşi rezolvă trei interese deodată. Răutatea, perversitatea şi lăcomia.

Lumea e un interes mai mare ce adăposteşte alte şi alte interese. Se alimentează reciproc şi se îmbrăţişează cu căldură. Lumea te face interesat, iar tu o faci pe ea interesata.

It's a never ending circle....

Sinceritate intr-o moneda...

2008-10-26T19:58:00.000+02:00

E întuneric...dar nu chiar. Undeva în depărtare se zăreşte ceva lumină. E ciudat... În jurul ei e întuneric, dar ea vede lumina undeva. Poate o intuieşte, însă intuiţia proiectează pe retina ochilor ei uşor speriaţi, lumină caldă, pură, ca şi cum ar privi un mic Soare. Şi acolo în jurul Soarelui acela, întunericul colcăie, pipăie, încearcă să pătrundă spre a dezbina. Dar lumina participă la joc cu aceleaşi mişcări şi îmbrăţişează, sărută, loveşte întunericul cu aceeaşi intensitate. Ca doi tauri în arenă, ca doi adversari pe scenă, ca doi îndrăgostiţi înlănţuiţi în iubire eternă. Era un duel care nu părea că se va încheia vreodată. Dar pe ea n-o deranja...
Stătea frumos pe un scaun, sau aşa credea ea că este. Oricum, stătea pe o suprafaţă netedă, de lemn murdar, tare şi rece ca o bucată de gheaţă aruncată în noroi. Spatele îi stătea rezemat, deloc comfortabil, de o altă suprafaţă, rigidă şi umedă, dându-i impresia că e îmbrăţişată de ploaie. O ploaie care o obligă să afişeze o ţinută dreaptă, demnă, spate întins perfect, bărbie ridicată...iluzie. De obicei când stătea pe ceva, avea statura uşor aplecată, umeri lăsaţi, dar numai cât să poată sări imediat în poziţie de atac, atunci când se simţea ameninţată. Statura aceea era îmbrăcămintea ei. O mască prin însăşi poziţie. Dădea impresia unei fiinţe fragile, în nevoie de protecţie, dar atacată fiind, lovea la fel, îşi arăta forţa. Era o păcăleală...sau poate nu...Era fragilă, dar şi puternică, era temătoare, dar şi curajoasă...numai că renunţase să afle care era masca. Avea tendinţa de a afişa adevărul ca un joc, de a dansa verbal cu ceilalţi, de a le testa capacitatea de observaţie. De multe ori introducea frânturi din ea printre numeroasele jocuri ale măştii. Aşa cum şi întunericul încerca să contopească lumina, iar lumina la rândul ei să îl înghită.

Dar acum nu părea nici curajoasă, nici temătoare, părea doar...ea. Şi asta o deranja. O deranja pentru că se simţea goală. Goală în întuneric, pe scaunul acela, cu spatele drept, cu bărbia ridicată. Umerii urlau să fie lăsaţi în poziţia lor cunoscută, capul să fie plecat, să pară din nou că ascunde ceva, că deţine un lucru de mare importanţă, lucru care să îi dea strălucire. Aşa dreaptă, cum era, se simţea vulnerabilă, insipidă, parte din întunericul din jurul ei, dar totuşi pală, un întuneric distrus. Poziţia era incomfortabilă, gândurile dureroase, sufletul se aburea şi se trezea cu sine...

Întrebarea îi suna în urechi ca un ecou vechi, de demult, dar pătrunzător. Cine a pus întrebarea?...Nici ea nu ştia, nu-şi aducea aminte. Să fi fost un prieten? Acela care mereu îi spunea lucrurile clar, de la care primea mereu răspunsuri şi revelaţii? Se poate să fi fost el...dar parcă întrebarea asta mergea mai departe. Nu venea de la altcineva, îi părea cunoscută asemeni vocii mamei, de parcă ar fi fost prezentă din totdeauna în ea. Şi atunci îşi văzu Sinele zâmbindu-i larg. Undeva, puţin mai departe, stătea cu mâinile în sân privind-o cu drag. Era ea care îşi pusese întrebarea. Era Sinele care a obligat-o să răspundă, prizonieră într-un scaun rece, într-un întuneric dureros, într-un joc de voinţe.

"Pe cine iubeşti?" Întrebarea se auzi din nou, tărăgănată, cu vocea subţire de copil răsfăţat. Acum îi zgâria auzul, cu toate că era vocea ei.

În spatele Sinelui se conturară, pe rând, mai multe siluete. Situaţia era bizară, pentru că siluetele erau negre, la fel ca întunericul din jurul ei, dar ea nu le putea desluţi contururile, la unele chiar trupurile, aspectul, expresia feţei...
Mâinile s-au strâns mai tare, până ce unghiile au ajuns în podul palmei, ca nişte gloanţe trase cu furie. Înafară de acest gest, nimic nu se mai declanşă. Faţa îi rămase senină, privind înainte fără să schiţeze măcar o umbră de reacţie...doar o privire atentă, fără urmă de sentiment...ambalaj fără produsul din el...o carcasă goală. Dar ochii minţeau....Vrea să fugă...Ştia că trebuie să răspundă. Nu putea să scape, era de neoprit timpul...
Îşi fixează privirea asupra siluetelor şi încearcă să le desluşească pe rând. Câteva par foarte îndepărtate, nu le poate zări decât contururile...se dă bătută, se uită mai în faţă. Deja începe să observe trupuri, devine intrigată, parcă trupurile sunt cunoscute, parcă... Mai avansează pe strada atenţiei şi vede şi aspecte, şi feţe. Devine surprinsă. Ochii se măresc...în sfârşit un semn. Înţelege, e amuzată, intrigată, înfricoşată, enervată. De la primul până la ultimul. Atracţii, afecţiuni, plăceri, iubire...
Toate sub formă umană în faţa ei. Toate cândva importante. La vremea lor, au avut lumina reflectoarelor dată de ochii ei. Acum toate erau doar amintiri...şi chiar plăcute, deşi unor persoane, câteva gesturi li s-ar părea dureroase. N-a durut nimic...poate doar mândria puţin zgâriată. Ar zâmbi la amintire, chiar o face...
Acum gândurile au fost brusc şterse ca o adiere rece şi scurtă, de bătăile inimii ei. A început uşor ca prima picătură de ploaie, apoi a continuat să bată, mai tare, ca însăşi ploaia transformată în potop. Se smuceşte, vrea să scape, s-o salveze cineva...Dar nu e nimeni...Salvatorul ei e ireal(personaj anime), nu va veni...Oricât de nebună ar fi, cel însărcinat cu disciplina n-o va ajuta. Vag se întreabă dacă,chiar el nu s-ar fi asigurat că ea răspunde sincer. Un "Bite you to death!" îi răsună în urechi suav dar ameninţător.

În faţă, lângă Sine, stau trei siluete. Trei siluete importante. Acum importante. Le priveşte atent pe fiecare.

Cea din mijloc e exact aşa cum se aştepta ea. Privire oarecum rugătoare, zâmbet tâmp, o ţinută cât mai sexxy, să atragă. Speră, nu, de fapt,pare chiar sigur că va fi el. Cu el a avut amintiri ieşite din comun. Genul care te fac să simţi că viaţa e adrenalină şi moment. De ce vrea să fie el cel ales? N-o iubeşte. Ea chiar nu ştie ce simte el pentru ea, dar e ceva gen afecţiune ca între fraţi şi atracţie fizică şi se mai adaugă orgoliu masculin de Cassanova. El consideră că ea va fi mereu legată de el, din moment ce ei doi au avut o relaţie, dar nu observă că relaţia a fost una familială: doi prieteni buni atraşi fizic. El o vede ca pe posesia lui, e dependent de ea pentru că ea îi dă stabilitate, că ea îl ajută când e la pământ, că îşi face griji pentru el...Dar nu observa...n-a observat, nu va observa...că şi ea era acelaşi porţelan de sentimente...că şi ea vroia o posesie şi ea era egoistă sentimental...Vroia să deţină dar şi să posede în egală măsură. Timp nu mai e pentru el, observaţia nu îi va fi oferită...

Cel din dreapta e o enigmă. Va fi mereu aşa pentru ea. Poate să stea cu ea o infinitate de vieţi, să se dezvăluie precum curcubeul după ploaie, să-l citească ca pe o carte...Mereu va fi ceva necunoscut, mereu va simţi o teamă de el. Privirea lui dreaptă, uşor goală aruncă sclipiri vesele asupra ei. Singurul gest care arată că este interesat de ea. Încearcă să nu pară speriat, dar este. Imploră mintal să îl aleagă pe el, spunând sieşi că o va face cea mai fericită. Ea vede asta, iar acest lucru o face mai instabilă în poziţia ei. Face mişcări bruşte din picioare să vadă dacă poate scăpa, dar scaunul parcă o ţine acolo, sub privirea zâmbitoare a Sinelui, sub diferitele feţe ale siluetelor, sub jocul pasional al distrugerii dintre lumină şi întuneric afişat permanent undeva în decor.
Îl vede...în partea stângă(parte abstractă, cea concretă e dreapta, tot ce face el e drept...). Stă uşor cocoşat precum o stâncă înclinată perfid să distrugă în cădere. E zvelt şi pare că se va distruge la orice adiere de vânt, dar ochii strică orice impresie anterioară. Se uită la ea cu ochii aceia pătrunzători, ca şi cum ar avea două pistoale pe post de pupile: o privire şi eşti mort. S-a uitat o secundă în ochii lui şi deja se simte afectată. E iritant după atâta timp să îşi mute privirea fâstâcită. Ceva strigă în ea să fugă, urletul e tot mai tare ca sunetul unui iminent război. Ea îşi îndreaptă privirea către silueta din dreapta şi oftează adânc. Sunetul o sperie, se uită rugătoare la Sine, dar acesta îi zâmbeşte în acelaşi mod. Lui nu-i pasă...nu-i va păsa de răspuns... Ce caută acolo? Nu merită nici măcar s-o vadă...A ucis-o cu mult timp în urmă, a transformat-o într-o păpuşă mânuită de el. Ea e vasul de argilă care se modelează în mâinile olarului...
Silueta din partea dreaptă îi zâmbeşte. E un zâmbet mic, dar care o încălzeşte, o calmează. Scaunul nu mai pare aşa de rece. Se simte mai bine. Zâmbeşte şi ea trist... El nu i-ar oferi niciodată un zâmbet necondiţionat...
Urletul încetează. Nu îi mai este frică. De undeva apare o monedă de cincizeci de bani. Nu ştie de unde e...poate i-a aruncat-o cel din dreapta. El îi vorbea mereu de monezi şi noroc şi prezent....Ia moneda. E caldă...şi pare că a fost făcută după mult efort. Pare apreciată şi iubită şi ea o strânge mai tare în palmă, lăsând să facă un cerc peste urmele anterioare ale unghiilor. O lacrimă i se prelinge pe obraz ca mâinile unui sculptor pe un trup de zeiţă şi moare peste monedă.
Gata. Ăsta a fost tot plânsul. O lacrimă de mărimea unui ocean.
Lui nu îi va păsa, ştie, a ştiu mereu.
Lui îi va păsa, speră, din fiinţa lui, din însusi Sinele lui, că ea îl va alege pe el.
Ea l-a căutat mereu pe el. În orice, în fiecare siluetă...mai mult după ce l-a întâlnit.
Acu nu mai vrea să fugă. Totul e calm. Ia moneda şi îi priveşte faţa uşor iritată de copil ce nu-şi primeşte acadeaua mai repede şi faţa de înger pătat de sânge ce-şi aşteaptă nimbul să i se redea divinitatea.
Aruncă banul şi se ridică. Moneda aterizează pe scaun cu un clinchet spart, dar ea n-o priveşte. Deja se îndreaptă către copilul-omul-demonul din partea stângă. Nu-i zâmbeşte şi nici nu se încruntă. Îi aruncă doar o privire întrebătoare. El e la fel de iritat, într-o poziţie indiferentă, cu mâinile în buzunar, agresiv la orice mişcare. Se opreşte la o distanţă care pentru ea e măsurată în ani lumină şi îi acordă un zâmbet larg. E scurt ca o scânteie. Apoi cu o finalitate de moarte răspunde calm: "Te urăsc!"
S-a întors de la el şi a plecat către duelul de nonculori. Nu vroia să-i vadă rânjetul îngâmfat. Deja putea să-l vadă în imaginaţia ei, cu un aer de zeu, deşi arată ca un biet muritor, stând calm în întuneric, nederanjat de nimic, nici chiar de părul mare, pufos ca o mână de fulgi negri(ea mereu a susţinut că aripile îi sunt în cap, da el nu i-a dat importanţă niciodată). Ce i-a zis, nu-l deranjează, zâmbeşte mândru. Ştie, doar el i-a zis cândva:
"Iubirea şi ura sunt două feţe ale aceleiaşi monede."

Trebuia să înveţe spaţii vectoriale şi ceva legislaţie, dar avea chef de o manga. Se uită la ceas. E destul timp pentru toate...
Se aude un râs vioi şi se opreşte pentru o clipă speriată, apoi descoperă deloc uimită că ea a fost vinovata...