" A existat un scurt moment de imponderabilitate: punctul de balans dintre aer şi pământ, mocirlă şi rai. Ce ciudat, gândeam, cât de aievea momentului dintre somn şi adormire, când totul e suprareal de frumus şi nimic nu e corporal. Cât de aievea plutirii spre împlinire. Dar, aşa cum se întâmplă deseori în acel răstimp, dintre existenţa în lume şi topirea în vis, acel moment de răscruce s'a sfârşit cu o brutală trosnitură, întru luciditate.
Prăbuşirea unei maşini pare să dureze o veşnicie, existând întotdeauna un moment în care crezi că poţi corecta eroarea. Da, gândeşti tu, e adevărat că plonjez pe versantul abrupt al muntelui într'o maşină care cântăreşte aproximativ o mie cinci sute de kilograme. E adevărat că nu sunt decât 100 de metri până la fundul prăpastiei. Dar sunt sigur că dacă trag foarte tare de volan într'o parte totul va fi okay.
După ce ai tras puternic de volan şi ai realizat că nu e relevant, te podideşte următorul gând foarte clar, foarte pur: oh futu'i. Pentru un moment superb atingi acel sublim în urmărirea căruia filosofii orientali îşi petrc întreaga viaţă. Dar după acest moment de transcendenţă mintea devine un supercomputer capabil să calculeze rotaţiile maşinii, multiplicând rezultatul cu viteza căderii şi unghiul de picaj, ţinând cont de legile mişcării newtoniene, ca într'o fracţiune de secundă să tragi concluzia panicată conform căreia: asta o să doară ca dracu'.
Maşina prinde viteză în cădere, plonjând vertiginos. Brusc ipoteza ta se dovedeşte corectă: doare într'adevăr, al naibii de rău. Creierul cataloghează diferitele senzaţii. Răsturnarea cu fundul în sus, dezorientarea aiuritoare şi scâşnetele maşinii executând mişcările unei yoga a păcătoşilor. Metalul se turteşte, zdrobindu'ţi coastele. Miroase a răutate diavolească, o furcă'n fundul tău şi gust de sulf în gură. Bastardu'i acolo, fireşte, nu te îndoi. "
