Sinceritate intr-o moneda...

   E întuneric...dar nu chiar. Undeva în depărtare se zăreşte ceva lumină. E ciudat... În jurul ei e întuneric, dar ea vede lumina undeva. Poate o intuieşte, însă intuiţia proiectează pe retina ochilor ei uşor speriaţi, lumină caldă, pură, ca şi cum ar privi un mic Soare. Şi acolo în jurul Soarelui acela, întunericul colcăie, pipăie, încearcă să pătrundă spre a dezbina. Dar lumina participă la joc cu aceleaşi mişcări şi îmbrăţişează, sărută, loveşte întunericul cu aceeaşi intensitate. Ca doi tauri în arenă, ca doi adversari pe scenă, ca doi îndrăgostiţi înlănţuiţi în iubire eternă. Era un duel care nu părea că se va încheia vreodată. Dar pe ea n-o deranja...
    Stătea frumos pe un scaun, sau aşa credea ea că este. Oricum, stătea pe o suprafaţă netedă, de lemn murdar, tare şi rece ca o bucată de gheaţă aruncată în noroi. Spatele îi stătea rezemat, deloc comfortabil, de o altă suprafaţă, rigidă şi umedă, dându-i impresia că e îmbrăţişată de ploaie. O ploaie care o obligă să afişeze o ţinută dreaptă, demnă, spate întins perfect, bărbie ridicată...iluzie. De obicei când stătea pe ceva, avea statura uşor aplecată, umeri lăsaţi, dar numai cât să poată sări imediat în poziţie de atac, atunci când se simţea ameninţată. Statura aceea era îmbrăcămintea ei. O mască prin însăşi poziţie. Dădea impresia unei fiinţe fragile, în nevoie de protecţie, dar atacată fiind, lovea la fel, îşi arăta forţa. Era o păcăleală...sau poate nu...Era fragilă, dar şi puternică, era temătoare, dar şi curajoasă...numai că renunţase să afle care era masca. Avea tendinţa de a afişa adevărul ca un joc, de a dansa verbal cu ceilalţi, de a le testa capacitatea de observaţie. De multe ori introducea frânturi din ea printre numeroasele jocuri ale măştii. Aşa cum şi întunericul încerca să contopească lumina, iar lumina la rândul ei să îl înghită.

    Dar acum nu părea nici curajoasă, nici temătoare, părea doar...ea. Şi asta o deranja. O deranja pentru că se simţea goală. Goală în întuneric, pe scaunul acela, cu spatele drept, cu bărbia ridicată. Umerii urlau să fie lăsaţi în poziţia lor cunoscută, capul să fie plecat, să pară din nou că ascunde ceva, că deţine un lucru de mare importanţă, lucru care să îi dea strălucire. Aşa dreaptă, cum era, se simţea vulnerabilă, insipidă, parte din întunericul din jurul ei, dar totuşi pală, un întuneric distrus. Poziţia era incomfortabilă, gândurile dureroase, sufletul se aburea şi se trezea cu sine...

   Întrebarea îi suna în urechi ca un ecou vechi, de demult, dar pătrunzător. Cine a pus întrebarea?...Nici ea nu ştia, nu-şi aducea aminte. Să fi fost un prieten? Acela care mereu îi spunea lucrurile clar, de la care primea mereu răspunsuri şi revelaţii? Se poate să fi fost el...dar parcă întrebarea asta mergea mai departe. Nu venea de la altcineva, îi părea cunoscută asemeni vocii mamei, de parcă ar fi fost prezentă din totdeauna în ea. Şi atunci îşi văzu Sinele zâmbindu-i larg. Undeva, puţin mai departe, stătea cu mâinile în sân privind-o cu drag. Era ea care îşi pusese întrebarea. Era Sinele care a obligat-o să răspundă, prizonieră într-un scaun rece, într-un întuneric dureros, într-un joc de voinţe.

   "Pe cine iubeşti?" Întrebarea se auzi din nou, tărăgănată, cu vocea subţire de copil răsfăţat. Acum îi zgâria auzul, cu toate că era vocea ei.

   În spatele Sinelui se conturară, pe rând, mai multe siluete. Situaţia era bizară, pentru că siluetele erau negre, la fel ca întunericul din jurul ei, dar ea nu le putea desluţi contururile, la unele chiar trupurile, aspectul, expresia feţei...
   Mâinile s-au strâns mai tare, până ce unghiile au ajuns în podul palmei, ca nişte gloanţe trase cu furie. Înafară de acest gest, nimic nu se mai declanşă. Faţa îi rămase senină, privind înainte fără să schiţeze măcar o umbră de reacţie...doar o privire atentă, fără urmă de sentiment...ambalaj fără produsul din el...o carcasă goală. Dar ochii minţeau....Vrea să fugă...Ştia că trebuie să răspundă. Nu putea să scape, era de neoprit timpul...
  Îşi fixează privirea asupra siluetelor şi încearcă să le desluşească pe rând. Câteva par foarte îndepărtate, nu le poate zări decât contururile...se dă bătută, se uită mai în faţă. Deja începe să observe trupuri, devine intrigată, parcă trupurile sunt cunoscute, parcă... Mai avansează pe strada atenţiei şi vede şi aspecte, şi feţe. Devine surprinsă. Ochii se măresc...în sfârşit un semn. Înţelege, e amuzată, intrigată, înfricoşată, enervată. De la primul până la ultimul. Atracţii, afecţiuni, plăceri, iubire...
Toate sub formă umană în faţa ei. Toate cândva importante. La vremea lor, au avut lumina reflectoarelor dată de ochii ei. Acum toate erau doar amintiri...şi chiar plăcute, deşi unor persoane, câteva gesturi li s-ar părea dureroase. N-a durut nimic...poate doar mândria puţin zgâriată. Ar zâmbi la amintire, chiar o face...
  Acum gândurile au fost brusc şterse ca o adiere rece şi scurtă, de bătăile inimii ei. A început uşor ca prima picătură de ploaie, apoi a continuat să bată, mai tare, ca însăşi ploaia transformată în potop. Se smuceşte, vrea să scape, s-o salveze cineva...Dar nu e nimeni...Salvatorul ei e ireal(personaj anime), nu va veni...Oricât de nebună ar fi, cel însărcinat cu disciplina n-o va ajuta. Vag se întreabă dacă,chiar el nu s-ar fi asigurat că ea răspunde sincer. Un "Bite you to death!" îi răsună în urechi suav dar ameninţător.

  În faţă, lângă Sine, stau trei siluete. Trei siluete importante. Acum importante. Le priveşte atent pe fiecare.

  Cea din mijloc e exact aşa cum se aştepta ea. Privire oarecum rugătoare, zâmbet tâmp, o ţinută cât mai sexxy, să atragă. Speră, nu, de fapt,pare chiar sigur că va fi el. Cu el a avut amintiri ieşite din comun. Genul care te fac să simţi că viaţa e adrenalină şi moment. De ce vrea să fie el cel ales? N-o iubeşte. Ea chiar nu ştie ce simte el pentru ea, dar e ceva gen afecţiune ca între fraţi şi atracţie fizică şi se mai adaugă orgoliu masculin de Cassanova. El consideră că ea va fi mereu legată de el, din moment ce ei doi au avut o relaţie, dar nu observă că relaţia a fost una familială: doi prieteni buni atraşi fizic. El o vede ca pe posesia lui, e dependent de ea pentru că ea îi dă stabilitate, că ea îl ajută când e la pământ, că îşi face griji pentru el...Dar nu observa...n-a observat, nu va observa...că şi ea era acelaşi porţelan de sentimente...că şi ea vroia o posesie şi ea era egoistă sentimental...Vroia să deţină dar şi să posede în egală măsură. Timp nu mai e pentru el, observaţia nu îi va fi oferită...  

  Cel din dreapta e o enigmă. Va fi mereu aşa pentru ea. Poate să stea cu ea o infinitate de vieţi, să se dezvăluie precum curcubeul după ploaie, să-l citească ca pe o carte...Mereu va fi ceva necunoscut, mereu va simţi o teamă de el. Privirea lui dreaptă, uşor goală aruncă sclipiri vesele asupra ei. Singurul gest care arată că este interesat de ea. Încearcă să nu pară speriat, dar este. Imploră mintal să îl aleagă pe el, spunând sieşi că o va face cea mai fericită. Ea vede asta, iar acest lucru o face mai instabilă în poziţia ei. Face mişcări bruşte din picioare să vadă dacă poate scăpa, dar scaunul parcă o ţine acolo, sub privirea zâmbitoare a Sinelui, sub diferitele feţe ale siluetelor, sub jocul pasional al distrugerii dintre lumină şi întuneric afişat permanent undeva în decor.
    Îl vede...în partea stângă(parte abstractă, cea concretă e dreapta, tot ce face el e drept...). Stă uşor cocoşat precum o stâncă înclinată perfid să distrugă în cădere. E zvelt şi pare că se va distruge la orice adiere de vânt, dar ochii strică orice impresie anterioară. Se uită la ea cu ochii aceia pătrunzători, ca şi cum ar avea două pistoale pe post de pupile: o privire şi eşti mort. S-a uitat o secundă în ochii lui şi deja se simte afectată. E iritant după atâta timp să îşi mute privirea fâstâcită. Ceva strigă în ea să fugă, urletul e tot mai tare ca sunetul unui iminent război. Ea îşi îndreaptă privirea către silueta din dreapta şi oftează adânc. Sunetul o sperie, se uită rugătoare la Sine, dar acesta îi zâmbeşte în acelaşi mod. Lui nu-i pasă...nu-i va păsa de răspuns... Ce caută acolo? Nu merită nici măcar s-o vadă...A ucis-o cu mult timp în urmă, a transformat-o într-o păpuşă mânuită de el. Ea e vasul de argilă care se modelează în mâinile olarului...
   Silueta din partea dreaptă îi zâmbeşte. E un zâmbet mic, dar care o încălzeşte, o calmează. Scaunul nu mai pare aşa de rece. Se simte mai bine. Zâmbeşte şi ea trist... El nu i-ar oferi niciodată un zâmbet necondiţionat...
   Urletul încetează. Nu îi mai este frică. De undeva apare o monedă de cincizeci de bani. Nu ştie de unde e...poate i-a aruncat-o cel din dreapta. El îi vorbea mereu de monezi şi noroc şi prezent....Ia moneda. E caldă...şi pare că a fost făcută după mult efort. Pare apreciată şi iubită şi ea o strânge mai tare în palmă, lăsând să facă un cerc peste urmele anterioare ale unghiilor. O lacrimă i se prelinge pe obraz ca mâinile unui sculptor pe un trup de zeiţă şi moare peste monedă. 
   Gata. Ăsta a fost tot plânsul. O lacrimă de mărimea unui ocean. 
   Lui nu îi va păsa, ştie, a ştiu mereu. 
   Lui îi va păsa, speră, din fiinţa lui, din însusi Sinele lui, că ea îl va alege pe el.
   Ea l-a căutat mereu pe el. În orice, în fiecare siluetă...mai mult după ce l-a întâlnit. 
   Acu nu mai vrea să fugă. Totul e calm. Ia moneda şi îi priveşte faţa uşor iritată de copil ce nu-şi primeşte acadeaua mai repede şi faţa de înger pătat de sânge ce-şi aşteaptă nimbul să i se redea divinitatea.
    Aruncă banul şi se ridică. Moneda aterizează pe scaun cu un clinchet spart, dar ea n-o priveşte. Deja se îndreaptă către copilul-omul-demonul din partea stângă. Nu-i zâmbeşte şi nici nu se încruntă. Îi aruncă doar o privire întrebătoare. El e la fel de iritat, într-o poziţie indiferentă, cu mâinile în buzunar, agresiv la orice mişcare. Se opreşte la o distanţă care pentru ea e măsurată în ani lumină şi îi acordă un zâmbet larg. E scurt ca o scânteie. Apoi cu o finalitate de moarte răspunde calm: "Te urăsc!"
   S-a întors de la el şi a plecat către duelul de nonculori. Nu vroia să-i vadă rânjetul îngâmfat. Deja putea să-l vadă în imaginaţia ei, cu un aer de zeu, deşi arată ca un biet muritor, stând calm în întuneric, nederanjat de nimic, nici chiar de părul mare, pufos ca o mână de fulgi negri(ea mereu a susţinut că aripile îi sunt în cap, da el nu i-a dat importanţă niciodată). Ce i-a zis, nu-l deranjează, zâmbeşte mândru. Ştie, doar el i-a zis cândva:
      "Iubirea şi ura sunt două feţe ale aceleiaşi monede."

   Trebuia să înveţe spaţii vectoriale şi ceva legislaţie, dar avea chef de o manga. Se uită la ceas. E destul timp pentru toate...
   Se aude un râs vioi şi se opreşte pentru o clipă speriată, apoi descoperă deloc uimită că ea a fost vinovata...